Leapşa amintirilor

Innuenda mi-a dat pedeapsă… N-am fost cuminte, am strâns tristeţile mănunchi şi le-am înfăşurat c-o funie de dor… Un dor nebun să simt sânul mamei aplecat peste mine, un dor să-mi plâng tatăl dispărut prea devreme, un dor să mă joc în părul blond al surorii mele.

Şi cât de liniştit se simte un prunc la pieptul mamei, şi cât alint e-n fiecare vorbă spusă a certare,  şi câte năstruşnicii nu ne trec prin minte, odată scoşi din necazul faşei cu bordură roz. Pe strada Nucului, la numărul 13 am făcut primii paşi. Acolo, pe când aveam câteva luni, plângeam fără motiv în pătuţul cu pernuţe roz. Şi fiindcă mama gătea la bucătărie, draga de sor’mea s-a gândit că mi-o fi foame. Şi unde a rupt un codru de pâine şi a început a-mi presăra firimituri în pătuţ, de m-a găsit mama cu nările înfundate şi cu ochii întinşi precum melcul – peste pătuţ… N-a fost deajuns că eram mai mică şi că mai tot ce-mi doream era să mă bage şi pe mine cineva în seamă, că s-a şi gândit minunata de sor’mea cum să-şi facă timp pentru joacă. Mă legăna încetişor până când toate visele mele se învolburau să mă mintă cu cele mai alese imaginaţii. Nu era chip. Căpruii mei ochi o şantajau, urmărind-o, ca nu cumva să mă lase de una singură. Atunci aduna de prin casă pantalonaşii, ca să mi-i pună pe frunte. Şi uite aşa, cu pantalonii traşi precum o căciulă, până la nas, mă păcălea să mă înfăşor în vise până la gât.

Câte broaşte n-am strâns în poală, pentru a-i arăta bunicii că pot sări ca şi ele?! Ce buni erau gândacii de cartofi, până să se prindă mama de ce am gura portocalie!

Mi-e iarăşi dor să plămădesc din pământ Scaloianul şi să mă cert cu Gabriela că nici anul ăsta nu vrea să mă lase să fiu eu popa, deşi vede bine că am voce… Şi ce bătaie soră cu moartea ne-am luat într-o primăvăratecă zi, în care am întins-o de-acasă fără voia parinţilor! Am dus pe câmp Scaloianul. De bună seamă că seceta ne speriase şi pe noi… Şi acum îmi simt mâinile murdare de pământ uscat, nările pline de praf, unghiile ridicate de atâta pământ scormonit.

Ah, nu v-am spus de tarabă! Ce iarbă tămăduitoare vindeam copiilor în schimbul hârtiilor pregătite decuseară, ce cafea cu iz de nechezol şi preparată cu apă chioară vindeam pe bani grei, eventual pe sub mână… (Aşa zicea mama despre tanti Maria de la alimentară… Că i-a adus hârtie igienică şi se duce mai târziu să o ia, să nu o vadă lumea pe tanti Maria că dă pe sub mână).

De câte ori nu mi-am propus să devin cel puţin doctoriţă, fără să ştiu că viaţa va fi atât de crudă şi voi deveni doar o biată secretară de provincie. Sau profesoara din mine… ce mai urla cu năduf la bieţii copii, cu vârsta de-o schioapă, ce tremurau la grija că n-au repetat îndeajuns lecţia de muzică pe care o predasem cu o zi în urmă în faţă blocului… De câte ori nu m-am căsătorit şi am avut câte 5-6 copii, care erau mai înalţi decât mine. Şi ce cununie, ce rochie dantelată şi ce pantofi cu toc nu-i purtam mamei prin toată ţărâna din faţă scării de bloc!

Ale mele sunt toate zâmbetele de-o schioapă ce vi se lipsec pe chipuri, fiindcă şi voi aţi păşit împreună cu mine în camera comorii numită COPILĂRIE…

Şi pentru că tot aţi venit, hai să ascultăm o comoară împreună!

Leapşa cu amintiri merge la motanes, la snake şi la cristian, dar şi la nashu-mare, că tare-aş vrea să ştiu ce dependenţe avea…