mi-am luat bicicletă

E foarte clar că sunt norocoasă în tot și în toate. Tocmai de aceea mi-am zis azi-dimineață că n-are nimica dacă mă strecor să traversez parcul cu bicicleta. Pentru că DA, am bicicletă. E nouă! E cea mai frumoasă bicicletă din lume. Și cea mai scumpă. Și cea mai potrivită. Nu mă credeți? Vă scriu și de ce: p’asta mi-am dorit-o și tot pe ea mi-o și permit. Mai scumpă decât ea nu există pentru mine.

Dar să revenim. Pe când mă strecuram curajos și cu pedala apăsată mai ceva ca accelerația de la meganu’ din dotare, aud urlând în spatele subsemnatei: “doamnă, dă-te jos de pe bicicletă, că nu e voie!”. Am întors privirea, pretinzând în sinea mea, că poate nu despre mine e vorba. Am auzit încă o dată același îndemn. Prăpăditul de polițist comunitar, sforăia pe toate nările ca să mă ajungă. Acuma… aș minți dacă aș scrie că nu m-a batut gândul să-l obosesc puțin, așa că mi-am continuat drumul, pedalând “la pas”. N-a fost chip să se oprească, așa că am oprit eu. În definitiv nu făceam decât să traversez parcul, aveam cu mine pe bicicletă o copilă, mai mult decât un avertisment, fie el și verbal, nu prea avea ce să-mi facă stimabilul polițist. (Așa e innu’? Dacă nu e așa, pregătește-te să mă aperi la proces.) Mi-a cerut actele, pe care le aveam, dar nu le-am dat. Apoi mi-a cerut datele de identitate, pe care brusc nu mi le-am amintit. Am întrebat cu cine stau de vorbă și pentru ce îmi cere datele. Mi s-a răspuns că pentru amendă și că e limpede scris la intrarea principală în parc, că nu e voie cu bicicleta. Am precizat că eu nu am intrat pe poarta principală, ci pe o alee iar acolo nu scria nimic. M-am trezit dintr-o dată, prizoniera polițistului, care cuprinsese între picioare roata din față a bicicletei. L-am rugat politicos să consemneze în procesul-verbal de predare-primire a postului, că a oprit un cetățean, că l-a avertizat să nu mai meargă cu bicicleta pe acolo, fiind la prima abatere. Deja exagera… S-a răstit la bietul copil care, speriat fiind, a spus printre lacrimi că bicicleta e nouă și că îl roagă să nu-i rupă spițele cu picioarele. Se umpluse paharul… Am mișcat brusc roata din față a bicicletei, am informat că plec și am trecut la fapte. În urma mea, a rămas un polițist comunitar, fost gardian public, fost corigent la școală, fost copil, fost teribil, fost inocent, fost educat, viitor frustrat. S-a răzbunat cu un schelălăit răgușit: “ești o nesimțită împuțită”. Recunosc. Exact așa sunt.