Carpe diem!

Odată, la serviciu, am dat de o colegă nervoasă la toaletă. Ieşise din cabină, îşi netezea fusta şi bombănea: “Ştii bancu’ ăla cu Itic?”. N-am ştiut dacă vorbeşte cu mine, aşa că am mormăit incert, în aşa fel încît, la o adică, să reiasă că eu de fapt cîntam. A continuat şi m-a scăpat astfel de propria-mi mutră buimacă: “Cică se ruga Itic toată ziua la Dumnezeu: dă, Doamne, să cîştig la loterie! Ajută-mă, Doamne, să cîştig la loterie, hai, Doamne, zău, de ce nu mă ajuţi şi pe mine să cîştig la loterie?! La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atîta văicăreală, se repede la el: mă, Itic, pe cuvînt că te-am auzit şi m-am străduit din răsputeri, dar te rog frumos, ajută-mă şi tu puţin: joacă la loterie!”.

   Am hăhăit cu ea un pic, dar aşteptam legătură dintre banc şi motivul reuniunii noastre private. A continuat: “Aşa şi eu, dragă: tocmai am făcut acum un test de sarcină care, normal, mi-a ieşit negativ. Am plîns ca proasta, cu fundul pe colac, fiindcă mă screm de vreo patru ani să rămîn gravidă şi degeaba! După aia însă, brusc, mi-a bubuit mintea că de la ciclul trecut n-am mai făcut sex, de fapt! Că eu cu bărbată-miu nu ne întîlnim decît 8 minute pe zi, dimineaţa. Şi, deşi el n-are nevoie decît de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindcă îmi fac părul cu drotul, pantofii cu cremă şi botul cu ruj.”

Verifică-ţi agenda, am putea să ne vedem azi la 1.45 să luăm lunch-ul şi să facem un copil?

 Mă uităm la ea cu ceva ce fusese pînă de curînd admiraţie, dar deja nu mai eram sigură: femeie de carieră, obsedată de promovare, leafă, autoritate şi performanţă. Vorbea jumate-n engleză, jumate-n română, cum se poartă acum, era toată numai taioare, promousan, targhet, auaernes, marchet, pablic-rileisans, plening, risarci, fidbac. Damă spirt, cu părul prins ca madam Ecaterina Andronescu-Abramburica, era deci colegă-cea-fără-de-cusur, carierista care se temea doar de bombă atomică şi de bărbaţii care cred că femeile sînt inferioare.

  Avea un soţ manager, care-şi făcea al doilea doctorat şi chelise prematur din cauza studiului năpraznic şi ambiţiei de a fi şef. Aveau bani, lucrau în multinaţionale, umblau numai cu nara pe sus, trosnea mîndria-n ei. Dar n-aveau copii… Asta lipsea din tabloul perfect.

   Cînd au împlinit 30 de ani au făcut consiliu de familie, cu părinţi şi cu socri cu tot, şi au decis să aibă un băiat şi o fată, neapărat în ordinea asta. Cînd au împlinit 34, s-ar fi bucurat să aibă şi-un pechinez, numai că progamul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7 şi pleca la 7.42 cu Renault-ul, el se scula la 7.34 şi pleca la 8.02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9.10, comanda pizza, îi lăsa şi lui o felie rece, se culca, la 10.45 venea şi el, mînca uscătură. Apoi se strecura în pat lîngă ea, dar n-o trezea niciodată pentru sex, fiindcă el trişa, seara nu făcea duş, nu mai avea timp. Făcea doar dimineaţa.

    Ea văzuse-n filme cum femeile de carieră îşi făceau test de sarcină la WC-ul firmei, deoarece acasă nu mai aveau timp. Ceea ce uita ea de fiecare dată era că numai din ovulul ei nu se putea isca nici un făt, mai trebuia şi ceva de la el, parcă. Dar el avea de învăţat ca s-ajungă docent, ea avea de ajuns cea mai şefa şi de cîştigat bani. Copiii nu apăreau, iar cuscrii făceau deja consilii numai între ei, hotărau ceva, însă rezoluţia raminea nerostită, telefonul tinerilor suna degeaba, iar la celulare nu răspundeau, erau în miting.

  Pe ea, ovulaţia o prindea numai în brainstormingul pentru campania de relansare a brandului. Iar el tot nu ştia ce e aceea ovulaţie, deşi pe vremuri, cînd erau studenţi şi obişnuiau să mai şi trăiască, ea îi desenase două ovare şi nişte puncte pe care le înghesuiau alte puncte, cu coadă.

 

 

 

 Femeile s-au opintit cîteva secole să ajungă egale cu bărbaţii, iar acum nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu. Muncim ca nişte timpite, îi mulţumim patronului că ne dă şansa extraordinară de a lucra şi-n weekend, ca să ne afirmăm şi să ne ţinem de deadline. Şefii pleacă de vineri la prînz şi-i mai vezi luni după-masă, cînd se deseapta din mahmureli de cinci stele.

  Timp în care ai deosebita onoare de a le ţine locul, că de-aia ai dat atît din coate şi-ai făcut ulcer de cînd maninci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal.

   Noaptea visezi color Acrobat Reader, Adobe Photoshop, Power Point şi ziarul de campanie, coşmarul ţi-e impicăţit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie “urgent”, “campanie”, “scheme”, “rapoarte”. În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici şi te trezeşti ţipînd. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7.30 şi la 8 trebuie să fii la firmă şi-ai dormit strîmb şi-ţi stă bretonul ca o bidinea.

  Scuză-mă, te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă…

   Munca e bună numai cînd ţi-aduce un franc cinstit în buzunar şi, mai ales, îţi dă şi răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămină şi să ameţeşti în bar două zile pe săptămină. Asta e raportul minim rezonabil.

   Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naşte trei pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte leşinant, deşi o vede cam şase ore pe săptămină (sau poate tocmai de-aia), iar el, deşi e neurochirurg şef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mîncare la copii, spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu maşină la firmă, seară. Pardon, noaptea. Nu se ştie cînd operează el pe creier şi mai face şi lecţii cu ăia micii, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri şi de convins opt clienţi să investească.

    Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în “Baby Boom” se lasă drogate de gîndul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricît, ei lătră la unison cu mindrie că au o directoare în familie.

   Cînd ambii soţi muncesc deopotrivă, ajungi să le înţelegi masochismul, pînă la urmă. Pericolul dospeşte abia cînd femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4.00 de la uzină, apoi vrea mîncare cu sos, maiouri cît de cît curate şi puţin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time şi facilitează hîrjoana extraconjugală a bărbatului constrîns de hormoni.

   Cînd constaţi că fetiţa ta îi spune “mamă” soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce ştia) şi bîzîie că pe bonă o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam tîrziu să-ţi dai demisia. Copilul nu înţelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucureşti cînd termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să stai lîngă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş. Dar tu, care-ai răspuns la celular şi-n clipă cînd te cerea ăla de nevastă, şi i-ai spus lui “”, acoperind o  telefonul cu , apoi – scuzat din gene   continuat  vorbeşti cu şeful de secţie telefon, nu prea înţelegi cum vine chestia  cu renuntatul   de dragul familiei.

 

Mircea, fă-te că trăieşti!

Apropo, cînd ţi-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, ca pe vremea cînd ai vazut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe cu roată şi fir cîrlionţat. Vasăzică: ultimul film văzut a fost un documentar despre bursa din Tokyo, ultima carte citită a fost “Noţiuni de introducere în cibernetică”, ultima ieşire în natură a fost pe ierbuţa de la Romexpo, cînd ţi-a venit delegaţia din Danemarca, ultima dată cînd ai găsit alimentara deschisă în drum spre casă încă se găsea nechezol, la taclale cu prietenele stai numai prin mesaje pe robot şi odată i-ai făcut uneia o confesiune prin fax, încă îi cumperi copilului haine cu două măsuri mai mici, fiindcă atît purta cînd te-ai angajat, ultima dată cînd ai fi vrut să faci sex aveai ciclu, iar ultima dată cînd ai făcut sex te-ai inhibat, fiindcă uitaseşi să-i spui ceva contabilei.

Nu i-ai mai spus bărbatului din viaţa ta “te iubesc” de-o veşnicie, nici n-ai avea cum, ar suna ca dracu’, ar trebui să i-o şuieri în timp ce-ţi tai pieliţa de la unghii, imediat după ce-l ameninţi să nu cumva să uite să-ti cumpere tampoane cu aripioare şi adeziv, că-ţi vine sigur diseară sau mîine.

Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna. Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atît cît se poate. Ia bunul simţ, în doze homeopatice. Să ştii numai tu.

Cele mai frumoase petice de viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, cînd o tăiasem de la şedinţa de partid, lăsînd vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strîng apa.

Mi-a rămas în cap (şi mie, ca atîtor altora) gafa de la TVR, de la Revoluţie, cînd habar n-aveau că intraseră deja în direct, şi cineva i-a zis lui Dinescu: “Mircea, fă-te că lucrezi!”. Şi Mircea a ascultat. Şi a ajuns departe. Pîna cînd vom pricepe omeneşte tîlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.

Carpe diem!